Azi m-am izbit din nou de nepăsare. Și da, a durut, destul de rău, însă nu atât de rău încât să nu mă pot ridica, scutura de praf și merge mai departe. Poate cer prea mult, dar nu cred că un gest, o vorbă sau orice alt semn necesită un efort foarte mare. Stau într-un fum înecăcios de țigară și aștept să se întâmple ceva. Nu mai am forța să fiu eu acela care încearcă tot timpul, nu mai am nici răbdarea, nici starea sufletească ce-mi pot permite să aștept la nesfârșit. Am început să număr orele în fumuri trase adânc în piept și au trecut atât de multe incât simt că plămânii mei au luat foc. Aș vrea să mă pot opri, dar asta ar însemna să nu mai număr orele și deci, să nu îmi pese de ce se întâmplă. Mie chiar îmi pasă. Și între timp îmi aprind altă țigară, cu speranța că o s-o sting în momentul în care nepăsarea dispare.
Gândește-te la plămânii mei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu