Cuvinte înşirate

Azi am învăţaţ că trebuie sa vorbesc. Indiferent de consecinţe, nu voi mai tăcea niciodată. Îmi promit că n-o să mai fac greşeala de a nu vorbi. Tocmai eu, care ziceam că lumea nu vorbeşte, tocmai eu, care dădeam sfaturi... Mi s-a aruncat în faţă că nu îmi pasă, într-un mod puţin mai elegant ce-i drept, dar asta nu schimbă cu nimic. Şi mă doare atunci când cineva îmi spune că nu îmi pasă. Mă doare mai tare ca orice altceva. Pentru că nimeni nu ştie ce e în mine, nimeni nu poate gândi sau simţi pentru mine. Urăsc când mi se pun vorbe în gură şi fapte pe conştiinţă.  Chiar dacă atotputernicul cuvânt ar fi putut să salveze ceva, acum e mult prea târziu. Orice aş zice, orice aş gândi sau orice aş simţi, totul e pierdut, şi pierdut va rămâne.

Regret amarnic ziua în care am decis să-mi port masca de om căruia nu îi pasă şi care nu vrea să arate nici o satisfacţie. Am plătit-o scump. Dar îmi este frică de faptul că nici acum nu o să renunţ la mască. La fel cum nu poţi învăţa un câine bătrân trucuri noi, nici eu nu pot învăţa să trăiesc altfel sau să mă port altfel. 

Am rămas din nou doar eu şi fumul meu de ţigară. El mi-a fost aproape tot timpul. E singurul care mă înţelege şi care încearcă să mă ajute. Între timp, plămânii suferă în continuare, dar nu eu sunt cel care îi poate salva...

Plămâni în durere

Azi m-am izbit din nou de nepăsare. Și da, a durut, destul de rău, însă nu atât de rău încât să nu mă pot ridica, scutura de praf și merge mai departe. Poate cer prea mult, dar nu cred că un gest, o vorbă sau orice alt semn necesită un efort foarte mare. Stau într-un fum înecăcios de țigară și aștept să se întâmple ceva. Nu mai am forța să fiu eu acela care încearcă tot timpul, nu mai am nici răbdarea, nici starea sufletească ce-mi pot permite să aștept la nesfârșit. Am început să număr orele în fumuri trase adânc în piept și au trecut atât de multe incât simt că plămânii mei au luat foc. Aș vrea să mă pot opri, dar asta ar însemna să nu mai număr orele și deci, să nu îmi pese de ce se întâmplă. Mie chiar îmi pasă. Și între timp îmi aprind altă țigară, cu speranța că o s-o sting în momentul în care nepăsarea dispare. 

Gândește-te la plămânii mei. 

Scrisoare către necunoscut

Îți scriu aceste rânduri pentru a-ți arăta ce simt, ce cred, ce vreau, ce nu pot să am. 

Niciodată nu am înțeles de ce oamenilor le este teamă să spună ceea ce gândesc. Vorbesc eu, care mă ascund după un pseudonim ”necunoscut”. Chiar dacă nu arăt cine sunt, totuși am să fac un pas important pentru mine, și măcar am să spun tot ceea ce gândesc, fără a mă gândi la ce vor spune alții. Revenind, nu înțeleg de ce nu avem curajul să spunem ce avem în cap, cu toate că sunt conștient de faptul că ne gândim cu toții că ceea ce zicem îi va putea afecta pe ceilalți. Poate o facem din bun simț, sau poate pur și simplu ne este frică. De multe ori am vrut să spun cuiva ce simt, dar știam că nu e bine. Și mă intreb de ce? E adevărat că uneori, cuvintele dor mai tare decât faptele, dar la urma urmei, sunt doar niște silabe, niște sunete aruncate în mutra acră a cuiva. Niște sunete care de multe sunt ignorate, chiar și atunci când nu trebuie, niște sunete pierdute in vid, care pe mulți îi lasă reci. Și nu ar trebui să fie așa. Ar trebui să prețuim fiecare cuvânt, fiecare gest, fiecare faptă care ni se adresează. Ar trebui să simțim ce simt cei care poate vor să spună într-adevăr ceva, dar care nu sunt băgați în seamă de masa de oameni. Ce să simțim? Orice...ură, teamă, frică, fericire, iubire, dezamăgire..Simțind ceva arăți că îți pasă, și sincer, aș fi preferat de multe ori să fiu înjurat, scuipat, batjocorit, alungat, decât să fiu lăsat cu ochii în soare și să nu știu ce să fac. Se zice ca fiecare șut în fund e un pas înainte, deci tind să cred ca n-am primit destule șuturi, ca fundul meu n-a fost tăbăcit destul, pentru că nu știu încotro s-o iau. Mă trezesc în fiecare dimineață cu același gând, cu aceeași greață și cu aceeași deziluzie. Care e scopul nostru aici? Cu siguranță nu suntem aici să fim nepăsători. Dacă era așa, poate că nu invățam să vorbim, să interacționăm, să avem sentimente. Nepăsarea doare...mai tare decât multe altele. 

Privind intr-o lumină ceva mai pozitivă, opus nepăsării ar fi acel sentiment de care ne e frică să vorbim, un sentiment de care am ajuns să ne temem mai ceva ca de ciumă, un sentiment al cărui nume ne e jenă să-l rostim. Și stau și mă gândesc unde s-ar fi ajuns fără acel sentiment hulit, uitat undeva intr-o cămăruță a sufletului și care din când in când incearcă să iasă la suprafață. De ce ne e frică să recunoaștem că iubim? Nu a existat, nu există și nu va exista om în această lume care să nu fi iubit MĂCAR o dată. Dar totuși, am ajuns în punctul în care renegăm un sentiment nobil, poate chiar cel mai nobil. Mulți spun că n-au nevoie de așa ceva, uitând însă că existența lor se datorează iubirii, fie că a fost trecătoare, fie că încă mai dăinuie printre ruine de ură, furie și alte cele. Alții cred că dacă ei nu primesc, nu trebuie nici să dea, și așa, lumea asta pe care noi ne-am făcut-o, așa cum e ea, bună sau rea, se duce pe apa sâmbetei. De multe ori aud îngrozitoarea scuză că iubirea te poate răni și îți poate face rău. La fel cum iubirea îți poate face rău, așa pot și un glonț, o bombă detonată în neștire, războaiele și multe alte cele. Cu toate astea, nimeni nu încetează să tragă, să creeze noi modalități de a omorî oameni nevinovați. Atunci mă întreb eu, dintre toate astea, de ce are iubirea de suferit? Nimeni n-a murit pentru că a iubit, sau dacă chiar au murit, nu au murit atâția câți au facut-o în miros de praf de pușcă. Nimeni nu poate nega că te simți prost când auzi melodia care îți amintea de el sau de ea, că te ia melancolia când treci prin locurile pe unde îți petreceai timpul cu cel/cea iubit(ă). Și totuși, din urâțenia, din hidoșenia asta de sentimente întunecate, putem scoate ceva bun. Ne putem aminti de clipe frumoase, de momente, de cuvinte care atunci erau spuse, și care acum au ajuns să se transforme într-o tăcere sumbră care denotă nepăsare. Dar nimeni nu vrea...Poate că merită ca măcăr o dată să ne asumăm acest risc, să SPUNEM ce simțim, și să nu purtăm masca indiferenței.

Ne mirăm că trăim intr-o lume mult prea crudă, mult prea rea, mult prea rece, dar nimeni nu face nimic. Toți așteaptă o minune, dar minunile apar doar la cei care merită. Și noi nu merităm! 

Cu sinceritate,                                                                                                                                                                                                      Necunoscut