luni, 24 ianuarie 2011

Și s-a dus...

Ce a fost frumos în ultima vreme? Faptul că s-a întâmplat pe neașteptate, din ceva ce nu părea sa se întâmple vreodată. Tot farmecul a fost spontaneitatea...cine credea că aceeași spontaneitate care mi-a adus o stare de fericire nemaintâlnită de mult prea mult timp avea să imi fie fatală. Sfârșitul a fost și el brusc, subit, spontan, de neașteptat. A venit, m-a doborât, m-a călcat în picioare, m-a târât prin noroi și m-a lăsăt zăcând, acolo, printre fețe vesele, fără nici o grijă...M-a lăsat acolo să văd cum arată cei fericiți, să privesc cu jind la ceea ce ei au și eu nu mai am. M-a lăsat să zac într-o tăcere apăsătoare, o tăcere care mai apoi a devenit un zgomot infernal, făcut de cei care s-au strâns în jurul meu pentru a vedea ce s-a întâmplat. Mă așezasem pe un scaun. Sfârșitul, cu picioarele lui lungi si subțiri, cu zâmbetul lui perfid, cu ochii lui mari prin care credeam că pot vedea întreaga lume, a venit, tăcut, s-a așezat pe lângă mine, și atunci când mă așteptam mai puțin, m-a împins de pe scaun. Nu credeam că voi cădea prea jos. Scaunul nu era înalt, iar podeaua părea a fi solidă. Dar m-am înșelat...din nou. Am căzut in gol mult timp...sfârșitul imi luase locul pe scaun și începea să vorbească în numele meu. Într-un final, am aterizat, și cum lucrurile nu puteau rămâne așa, sfârșitul s-a gândit că ar trebui să mă târască puțin prin lume, să-mi arate ce am pierdut, ce nu mai am. Iar apoi, m-a lăsat...singur, trist, murdar...Atunci am realizat că lumea pe care o vedeam prin ochii lui era lumea de care eu m-am rupt, lumea care avea tot ceea ce eu nu aveam. O lume din care puțini s-au oferit să mă ajute să mă ridic...Câțiva au venit, au pus mâna pe mine, m-au apucat zdravăn dar când să mă ridic, mi-au dat drumul din nou. Pe alții i-am refuzat eu, pentru că știam că nu au cum să ma ajute...Nu oricine putea să mă ajute. Încă stau aici, pe jos, murdar, prăfuit, cu ochii în soare și fiecare zi care trece pe lângă mine îmi șoptește că am rămas fără nimic, și că dacă vreau să mă ridic, am să o pot face doar singur, deoarece salvarea nu se va mai întoarce. E o salvare care merge într-o singură direcție, care nu privește înapoi. Acum, e undeva mult prea departe, și nu poate parcurge distanța asta enormă...sau poate nu vrea. Eventual, ar trebui să alerg eu după ea, dar nu pot...eu sunt întins pe jos, sfârșitul și-a reglat conturile cu mine și m-a lăsat fără pic de vlagă...Cum pot să alerg după ea, daca eu am nevoie de ea ca să mă ridic? O să mai stau puțin pe jos...o să mai ascult ce au de spus zilele care trec pe lângă mine, o să ma mai uit la lumea din ochii sfârșitului. Poate într-o zi, ceva se va întâmpla. Nu-i port pică sfârșitului, trebuia să vină, dar putea să fie mai delicat cu mine...Dar o să mă ridic...cândva...